Prezumţia de vinovăţie

Ieri, acasă, spre seară.
Intră Iustin cu maică-sa pe uşă. Amândoi supăraţi.
- Şti ce a făcut fi-tu în parc?
-?!?!
-A bătut un copil!!!
- Măi Iustin nu-i frumos. Cum ai putut să faci aşa ceva?
 Am zis eu încercând să fiu autoritar şi în acelaş timp să educ odrasla.
- Am crezut că-i violent şi d-aia l-am bătut!
- :))))))))

Cotidian suprarealist. Din nou...

 Ieri pe la 5. Oră cu mare încărcătură, mai ales la RATB. Dar nu despre asta-i vorba. Eram la anticariatul de pe Academiei. Fain, atmosferă prietenoasă, cărţi pentru toate gusturile dar mai ales pentru toate buzunarele. Vorbeam cu anticarul, un tip simpatic, amabil şi convigător. În anticariat intră un individ greu încadrabil în puţine cuvinte. Cu mâna, care şi-o ţinea în buzunar, zdrăngănea nişte chestii, acestea sunau ca nişte piese mici metalice. Uşor surescitat întreabă de un ceasornicar. Zâmbesc :). Ce se auzea din buzunarul individului suna exact ca zgomotul făcut de componentele unui ceas dezmembrat băgate toate la un loc şi zdrăngănite. Când să iasă pe uşă, se întoarce şi-l întrebă pe anticar, dacă are cărţi de iluzionism. Mă abţin cu mare greutate :)) . Strâng din dinţi să nu râd în hohote. Anticarul pleacă cu indvidul la raft şi-i arată ceva cărţi. Acesta se uită în grabă şi nemulţumit, de ce vede, pleacă în căutarea ceasornicarului. Acum râd. Îl întreb pe anticar dacă individului nu i-a ieşit trucul cu ceasul, batista şi ciocanul şi acum vrea să ştie unde a greşit şi cum să rezolve problema. Anticarul îmi răspunde cu o întrebare: "Ştiţi care-i diferenţa între un ospiciu de nebuni şi un anticariat?". Nu ştiam şi sunt un pic blocat: "?!?!". El mai departe serios: "Niciuna!".  

Povesti de acum 50 de ani

Afara-i intuneric si e frig. E atat de frig ca poti sa te tai in sclipirea stelelor. In casa-i cald si vodca-i rece cand pleaca din pahar dar prin alunecare se incalzeste si la destinatie iti arde placut stomacul. E numai bine de povesti... povesti si frig ....2011... si zapada... 1961 ... povesti de acum 50 de ani...

In anul ala multe si nebanuite lucruri s-au intamplat. Unele atat de minunate ca azi par incredibile, altele nu.

In SUA un tanar pe nume John Fitzgerald Kennedy ( sau cum se spune in americaneste JFK ), renunta la o viata frumoasa si interesanta

si ajunge al 35 lea presedinte american si cel mai mare actor politic al vremurilor sale.

Trei ani mai tarziu ajunge de-a dreptul in istorie.

Asta se intampla cand te lasi de femei si distractie si vrei sa faci chestii serioase!

In Anglia, la Liverpool mai exact, patru baieti ce urmau sa schimbe lumea muzicala si nu numai, cantau pentru prima data la Cavern Club. Uitandu-ma la ei imi dau seama cat de mult semanam: si eu la varsta aia aveam geaca de piele... si ei, si eu cantam la casetofon... si ei cantau la Cavern Club aceleasi melodi, si eu vroiam sa schimb lumea... si ei au schimbat-o...

In URSS lumea statea mai mult cu ochii pe sus. Nu, nu se uitau dupa avioanele americane salvatoare ca romanii, se uitau la infinitul cosmic si incercau sa-si depaseasca statutul de fiinte pamantene ( se stie ca unul din frumoasele efecte induse de vodca este ca incepi sa te simti in al noualea cer iar urmatorul efect este infrumusetarea femeilor: dupa o sticla si soacra pare simpatica). Ca urmare, in acel an rusii veseli incearca cosmosul cu degetul trimitand prima sonda spatiala catre Venus: Venera 1. Dimineata toata lumea avea o usoara durere de cap si de gat iar nimeni n-a mai reusit pana acum sa-si aduca aminte unde-i Venera1 si de ce.

In SUA in 1961 este descoperit un nou element chimic: Lawrencium ( Lr nr atomi 103 ) descoperirea este facuta in urma unor cercetari profund umaniste: se cauta material pentru o noua bomba atomica mai eficienta. Pana la urma au descoperit E-urile...

Primul om ajuns in spatiu este un rus ( sau soviet cum i se spunea pe atunci ): Yuri Gagarin. Dupa legendarul sau zbor in spatiu din 12 Aprilie 1961 Gagarin afirma: "Patria aude, patria stie". Memorabile cuvinte, fiecare intelege ce vrea din ele ...

Americanii mai pragmatici privesc mai mult in jos decat in sus si dau cu ochii de Cuba. O mica insula condusa de un mare dictator: Fidel Castro. Decid ca-i momentul sa se faca nitel de ras si invadeaza Cuba in ceea ce localnicii cunosteau ca fiind Golful Porcilor, ulterior intreaga lume va auzi de acest loc ce te duce cu gandul la piftie si carnati. Si acum, la 50 de ani de atunci, "El lidero maximo" ( Fidel Castro ) se tavaleste pe jos de ras la bancurile cu americani, porci si golf.

Zidul Berlinului, cea mai mare aberatie a secolului XX, isi incepe efemera viata tot acum 50 de ani. Zid ce rusii si-au dorit sa desparta, pe nemti i-a unit iar arabii fac acum o buna afacere in Berlin vanzand pietricele din el. Cat de international...

Pentru ca nu au reusit sa se faca ( prea tare ) de ras in Cuba ( e si o tara mica fara mare potential ) americanii decid sa mai incerce odata si pornesc oficial razboiul din Viet Nam. De data asta vor reusi...

In Romania era ca de obicei: statul incerca prin toate mijloacele sa scape de intelectuali si de cei care aveau sau puteau sa aiba si alte idei decat cele oficilale. Pentru ca inca nu eram in UE iar emigrarea in Canada era un vis prea indepartat solutia eradicarii intelectualilor si a clasei de mijloc s-a desfasurat muuult mai eficient prin saparea unui canal. Singurul eveniment notabil al anului 1961 in Romania nu a fost nici o lansare in spatiu, nici o descoperire remarcabila, au fost doar niste alegeri care si acum ii storc Bunicutei o lacrima nostalgica in coltul ochilor: candidatii comunisti au obtinut nu mai putin de 99,77 % din voturi: Traiasca si infloreasca Partidul! Indiferent care, la putere sa fie ...

In Germania, pentru ca rusii si americanii la sfarsitul ultimului razboi mondial luaserau acasa la ei rachetele naziste si specialistii nemti in chestii care zboara departe, lumea se axase mai mult pe dezvoltarea de vehicule terestre. Daca acum BMW-ul si Mercedes-ul plimba manelisti prin Romania si nu oameni prin spatiu poate de acolo ni se trage. Dar sa vedem partea plina paharului: la salonul auto international de la Frankfurt in 1961 este prezentat si lansat oficial Volkswagen-ul 1500 sau typ 3- ul. Aceasta masina va rupe gura targului pana la incetarea productiei in 1973. Incet incet va deveni prima masina de familie sport: cu 2 carburatoare, suspensie independenta pe cele 4 roti, frana disc cu doua pistoane pe etrier, motor boxer amplasat in spate si cel mai important principala caracteristica a masinii va fi inca de la inceput: fiabilitate maxima cu preturi minime.

Figura celui ce priveste la typ 3 in fotografia de mai jos pare sa spuna totul despre impresia facuta de noua masina lla evenimentul de la Frankfurt din Septembrie 1961...

Mai multe fotografii de la acel eveniment de acum 50 de ani cat si pretioase informatii gasiti aici ( este si sursa pt fotografiile cu typ 3 postate ).

La 50 de ani de atunci, spre exemplu, in Romania estimez ca sunt peste 20 de typ 3-uri inmatriculate si functionale si asta dupa ce ani de zile au fost dezmembrate sau trimise la REMAT multe astfel de masini intr-o stare foarte buna.

Iubitori ai acestei masini din intreaga lume: din Germania pana in Japonia sau din Australia pana in America vor sarbatorii 50 de ani de type 3.

Cam asta-i o parte a povestii de acum 50 de ani...

2011 va fi anul typ3!

Primavara in doi timpi

Iesind ieri, ca o musca anchilozata de iarna, la soare in Parcul Carol, am dat nas in nas si cu primul eveniment automobilistic al primaverii. Un eveniment "trabantistic" organizat de ACR. Nu stiu exact despre ce era vorba iar sit-ul ACR poate fi folositor la multe dar cu siguranta nu la a afla un calendar al evenimentelor organizate de venerabilul club. Mirosul de benzina arsa amestecata cu ulei poate fi un drog melancolic pentru oricine si-a petrecut vacantele sau concediile strabatand tara intr-o masina Trabant. N-am avut aparatul foto la mine asa incat trebuie sa va multumiti doar cu cateva cuvinte si aportul imaginatiei. Trabantul, altadata un fenomen social, este acum la apusul carierei. Poate am venit eu prea tarziu, poate programul RABLA s-a miscat prea eficient, dar n-am vazut nici o masina care sa arate ca scoasa din cutie. Masini de zi cu zi alaturi de ceva masini post-apocaliptice gen Mad Max si flexul fermecat. Pentru Trabant ar putea merge si "Mad Max si fierastraul fermecat" ca doar vorbim de masina care a nascut cele mai multe bancuri. In rest: motoarele cu zgomot de rasnita inca mai macina iar unii dintre participanti au incercat si ceva figuri de drifting spre incantarea si uimirea asistentei.

Cand am sa ma fac mare ( a se citi cand o sa am bani ) am sa-mi iau si eu un Trabant ( 1/18 ;) ) in amintirea vremurilor trecute.

Foto preluat de aici.

Iar n-ai ... se intoarce si loveste din nou

Mda stiu ca suna ca un titlu de film idio... comercial dar din nefericire asa e. Si ca sa fiu mai exact nu iarna m-a lovit cel mai tare ci, din nou, vecinul meu. Personal iernii nu pot sa-i reprosez decat ca goneste oamenii cumsecade de pe terase, in rest nu prea ma afecteaza. Mijlocul meu de transport favorit, tramvaiul 41, nu-mi face figuri dimineata la pornire, nu trebuie sa-l curat de zapada si sa-i dezghet geamurile ...

Aseara imi fac timp si curaj sa dezgrop masina din zapada. De fapt trebuie sa ma intorc nitel in timp. Mai exact asta vara. V-am spus ca am suflet de rus in ce priveste povestile.

Buuun! Asta vara m-am mutat la noua adresa. Inca din timpuri imemoriabile, adica de pe vremea cand bucuresteanul cunostea mersul biped si folosea minunile tehnicii: tramvaiul si autobuzul iar in tot blocul cred ca erau doua, maxim trei masini, apartamentul meu avea un loc de parcare cunoscut. Acesta se gasea langa intrarea in bloc. Intr-o zi venind acasa il gasesc pe un vecin in fata blocului, insotit de intreaga familie: nevasta, copii, soacra/mama si cativa cumnati. Cu totii erau intr-o stare de extaz si fericire maxima. N-am dat prea mare importanta grupului ce parea sa fi atins Nirvana si imi scot cumparaturile din portbagaj. Vecinul cu o bucata de hartie in mana se indreapta catre mine. Zic: "Hait! asta a castigat la loto si vrea sa imparta cu mine bucuria asta sau i-o fi intrat fata la facultate". Vecinul, cu lacrimi in ochi ( nu exagerez cu nimic! ) cu hartia intinsa catre mine, imi spune: " Am primit loc de parcare de la Primarie!". "Felicitari vecine, sa-l stapanesti sanatos!". "Multumesc! Dar sti e cel pe care sta masina ta".

Ok, mi-am luat masina si am mutat-o unde se termina parcarea intr-un loc ramas nepavat, nebetonat sau asfaltat si unde cand ploua se facea un noroi ca la tara sau ca in centrul Bucurestiului ( depinde care din aceste doua notiuni va este mai cunoscuta ). Cum nu puteam sa car noroiul pe roti prin toata parcare, m-am apucat de largi lucrari de amenajare. Am carat cu carca si portbagajul masinii aproximativ 30 de saci de pietris cu care mi-am amenajat un loc numai bun de pus masina. Parcarea pe acel loc presupune oaresce abilitati de manevrare a volanului: ocolirea unui pom si strecurarea printre alte masini parcate cu spatele, asa incat nu-mi fac prea mari probleme ca mi-l ocupa cineva daca plec cu masina.

Si uite asa ajungem la seara de ieri... Cum va spuneam mi-am luat lopata si m-am apucat de contemplat zapada aflata pe masina. E o imagine bucolica! Mai ales daca si vecinul de loc de parcare si-a luat zapada de pe masina lui si a pus-o pe a ta sau in fata masinii tale.

Fatalitate apare si vecinul.

Zic: "Domnule, nu te supara, iti spun asa ca de la om la om ( mare greseala! ), ca de la vecin la vecin ( of tu-i statul la bloc sa-i bip! )... de ce ati pus zapada pe masina mea?".

El calm si multumit de sine: "nu-i adevarat, n-am pus nimic". Zilnic inghit magneziu ca cica face bine "la nervi" asa ca-i zic calm: "ba da si la ninsoarea trecuta la fel ati facut". El usor iritat: "nu-i adevarat!". Zic, tot calm de la magneziu probabil: "Uite dom'le zapada si bucatile de gheata! Astea ce sunt si de unde?".

Probabil ca insistentele mele incepeau sa-l agaseze asa ca a devenit neprietenos: " Eu am stat azi la coada la primarie patru ore sa-mi platesc parcarea si parcarea mea tine de la bordura pana la bordura". Probabil incerca sa-mi explice ca el a pus zapada pe bordura de zece centimetrii latime si ca daca zapada a ajuns sa se sprijine de masina mea o fi fost si din cauza oboselii, ca nu-i usor sa fi zapada.

Eu continui calm, desi gandul sa verific rezistenta lopetii pe interlocutor incepea sa incolteasca precum un ghiocel timid "Dom'le nu-i frumos sa faci asa". La care el imi arunca supremul argument moral, social, educational, etc : "Si daca vrei sa sti ala nici nu-i loc de parcare ( vorbind de locul unde-mi tin masina )" si pleaca ....

Nu stiu daca ma credeti dar n-am avut nici o reactie mi s-a pus un nod in gat si atat.

Bag picioarele in el de magneziu! Daca mai ninge nu-l mai iau si ma duc cu cazmaua de infanterie in fata blocului ca aia se manevreaza mai usor cand incerci sa palesti nesimtiti.

In Piata Rahova

Inainte de sarbatori umblam prin P-ta Rahova in cautare de ceva fructe&legume. Pe trotuar lume stransa ca la urs ( acolo tot timpul e lume ca la urs dar intr-un loc densitatea era mai mare decat cea generala ). Evident m-am apropiat sa vad si eu ( deh curiozitatea i-a venit de hac pisicii ) ce se vinde.

O femeie avea intr-o cutie de carton niste pui de catei roscati, la care abia le dadusera ochii, cam de marimea unei pisici aflata la capatul adolescentei, deci maricei. Cineva din multime:

-Dar ce-s astia doamna?

-Prichinezi dom'le! Prichinezi d'aia mici...

Hmmm puii aveau deja dimensiunea unui pechinez catelandru. Apoi mi-a picat fisa!!! Cucoana nu zisese pechinez ci prichinez care probabil era un fel de Adibas sau Pawasonic. Numai ca nu se rupeau la primul purtat ci cresteau cat un maidanez mioritic care-i in stare sa manince 2-3 pechinezi la o masa.

Ce ti-e si cu produsele astea contrafacute ....

BMW si EMW

In amintirea tatalui meu, Adrian Beldeanu, care pe 9 Ianuarie ar fi implint 75 de ani.

De curand mi-am luat un BMW R 32 din 1923. Pasiunea pentru vehicule pe doua roti m-a parasit in urma cu foarte multi ani dar aceasta motocicleta e fantastica!

Realizata de IXO MUSEUM ( www.ixomodels.com ) la scara 1/24. Este o adevarata bijuterie.

Detaliile sunt incredibile pentru o motocicleta la aceasta scara ( carburatoarele, galeriile de evacuare si tijele de la acceleratie sunt favoritele mele ).

Am incercat sa pun pe fundal o reproducere dupa o fotografie de epoca din atelierul unde se asamblau aceste motociclete (rezultatul nu este unul tocmai stralucit pentru ca a trebuit sa ma lupt cu Iustin sa nu manance decorul ).

Cateva date tehnice:

Este prima motocicleta produsa de BMW si comercializata sub acest nume.

S-a fabricat intre 1923-1926.

Avea un motor boxer, air-cooled de 500 cc ( mai exact 486 cc ), care dezvolta o putere de 8, 5 CP la 3200 RPM.

Viteza maxima era de 95 km/h.

Consumul se incadra la 3 l la 100 km. Sau pentru abreviationisti 3% .

Machetei nu pot sa-i reprosez decat doua lucruri. Primul: toate piesele sunt din plastic, chiar daca este unul de buna calitate care nu se rupe sau sparge cu usurinta as fi preferat sa aiba si ceva piese de metal, spre ex. cadru, rezervor, motor. Al doilea; pentru conformitate ar fi fost bine daca rotile ar fi avut talonul alb, in acest fel s-ar fi adaugat un plus de autenticitate.

In incheiere o poza de epoca cu tatal meu pe una din primele lui motociclete.

Este o motocicleta EMW ( nu cunosc modelul si nici anul de fabricatie ). Fotografia nu este datata iar singura mentiune care apare pe fotografie este atelierul unde a fost prelucrata "FOTO STELIAN".

EMW ( Eisenacher Motoren-Werke ) este o marca produsa dupa al doilea razboi mondial la fabrica BMW din Eisenacher. Aceasta se afla in partea controlata de sovietici a Germaniei si a produs masini si motociclete sub marca BMW pana in 1952 cand i-a fost schimbat numele in EMW, iar celebra sigla BMW a fost inlocuita cu una similara dar avand culori dfierite ( in loc de albastru cu alb s-a optat pentru rosu cu alb ) .

Prima campanie arheologica: Castra Traiana

Prima campanie n-o uiti niciodata!

Era in 91 ...( Doamne au trecut aproape 20 de ani! ) imi aduc aminte de parca ar fi fost ieri. Nu era chiar prima data cand aveam un contact cu arheologia. Citisem toate cartile tatalui meu de istorie veche si arheologie, fusesem, in vizita, la Histria, scormonisem toate cotloanele Constantei in cautare de ruine, vizitasem edificiul roman cu mosaic, muzee ...

Unchiul Romi ( Rades Romeo Dumnezeu sa-l odihneasca! ) avea acasa si o mica colectie arheologica ( ceva cioburi, cateva monede si alte trasnai ) care combinata cu un har deosebit pentru cercetarea lumii in ungherele ei cele mai ascunse si o rabdare fantastica in a explica orice tinerei generatii constituia reteta sigura de sucit mintile, inspre fantastica lume a cercetarii arheologice, unui tanar nestiutor dornic de cunoasterea istoriei antice.

Taica-miu cand a vazut zelul meu in aceasta directie mi-a zis: " Am sa te duc la Bobo ( col Cr. M Vladescu ), un fost coleg de-al meu, care-i arheolog la Muzeul Militar sa-ti explice el cum sta treaba cu arheologia".

Arheologii seamana nitel cu pescarii. Au talent la povestit dar mai ales la inflorit lucrurile intr-un mod ce-l poate lasa cu gura cascata pe un novice. Spre exemplu un arheolog nu va zice niciodata: " am gasit un canal de scurgere". Cum sa zica asa ceva? Ce-i lucrator la ICAB sa zica "canal de scurgere"? Nuuu, el va zice: "am gasit o constructie foarte interesanta din caramida dublu arsa, cu acoperis boltit, care urmeaza panta dealului pe directia nord - vest. Constructia este de fapt o instalatie romana de captare a apelor uzate din incinta ...".

Sau, nu va spune niciodata "am gasit mai multe oale sparte si cateva fiare ruginite" . Ntz e prea simplu. Iti va povesti ca a agasit un strat de locuire romana in care pe langa ceramica provinciala de secol II, III si IV a gasit si ceramica de import, iar piroanele si scoabele ( amestecate cu ceva carbune ) indica prezenta unei cladiri distruse de atacurile migratorilor in vremea valului de migratie enspe de la jumatatea secolului ...

Cand a vazut mon colonel ( asa ii voi spune mai departe regretatului Col. Cristain M. Vladescu ) ca am stat o seara intreag cu gura cascata, fara sa clipesc si am ascultat cu nesat orice poveste pescareasca ... aaa... arheologica si-a dat seama ca se afla in fata unui viitor bolnav incurabil atins de microbul schliemannian si mi-a propus sa particip la campania arheologica din acea vara de la Castra Traiana ( undeva la vreo zece km Nord de Valcea ).

Seara de dinaintea plecarii n-am s-o uit cat-oi traii. Dupa ce mi-am facut baie, am umblat zabauc o ora prin casa impachetat intr-un cerceaf imaginandu-mi ca sunt un roman in toga. Toata noaptea n-am visat decat temple, terme, castre, amfore, etc Nu ma vedeam decat cu spaclul si maturica in mana dezgropand chestii pe langa care Tezaurul de la Pietroasa sau inventarul mormantului lui Tutankamon pareau doar niste troace vechi.

A doua zi cand am ajuns la Castra Traiana, de fapt in satul langa care se gaseste castrul roman, ploua. Ploua gospodareste asa cum numai la munte poate sa ploua. Cu stropi mijlocii, multi, desi, siguri si tristi. Din doua saptamani state acolo nu stiu daca au fost trei zile in care sa nu ploua... Fiind tarziu si ploaia grea si rece, am fost dus direct la casa din sat unde erau cazati arheologii. Uitam sa va spun ca pana acolo ajunsesem impreuna cu mon colonel insotiti de un alt cercetator, un personaj foarte interesant, Eugen Nicolae.

Eugen Nicolae era un inventator al cronicii carcotasilor avant la lettre, rar ati vazut pe cineva care sa aiba un talent atat de mare in a combina carcoteala pe orice tema cu umorul fin. Nu stiu daca tot drumul i-a ramas ceva neatins de inepuizabila-i carcoteala. De la cercetari arheologice la cei care le faceau, de le politica la revolutie, etc nimic n-a scapat de carcoteala si zeflemea . Dar despre dl Eugen Nicolae poate cu o alta ocazie.

Dar hai sa ne intoarcem la povestea noastra. Ne-am cazat la o casa aproape de margine satului si dupa ce-am mai ascultat o serie de povesti pesc... arheologice am adormit insotit de aceleasi vise schliemanniene erotico-arheologice.

La 5 dimineata am fost trezit de un vacarm apocaliptic: cainii grohaiau, ratele behaiau, porcii cotcodaceau, gainile latrau, oile nechezau... haos monsher nu alta! Pentru un citadin prin excelenta dimineata la tara poate fi o experienta traumatizanta. Animalele din curtea omului lipsite fiind de ceas isi iau ca reper orar, pentru micul dejun, momentul in care se cracaneaza de ziua si total needucate fiind isi revendica fiecare prin zbierate dreptul la micul dejun.

In mai putin de o ora gurile hamesite si zgomotoase au fost umplute conform tabieturilor culinare specifice fiecarei rase in parte si linisitea patriarhala s-a asternut din nou. Linistea da, ca era aproape, dar somnul meu era deja departe.

Ca urmare nu mi-a mai ramas decat sa ma invurt ca o oaie capie in jurul casei pana s-au trezit onor cercetatorii, au servit micul dejun si-au baut cafeaua si-au fumat tigarile si fiindca ploaia intarzia sa se trezeasca in aceea dimineata am plecat sa dam ochii cu maretele urme ale gloriosului trecut roman.

Stau si ma intreb cum as putea descrie in cuvinte santierul de la Castra Traiana in asa fel incat cititorul sa aiba o viziune cat mai clara asupra lui...

Daca sunteti romani din Romania imaginea unui santier pentru fundatia unui bloc va este o imagine familiara. Santuri adanci, mormane de pamant si un excavator cocotat pe ele. In spatele santurilor corturile de campanie ale militarilor, uitasem sa va spun ca sapaturile se faceau "manu militari" cu soldati de la o unitate din Valcea.

Intre corturi si santuri se gasea o masa simpla, militara, si un scau din acela cu cadru de metal iar sezutul si spatarul din placaj de lemn. La masa mon colonel, imbracat in uniforma cu ceva planuri pe hartie milimetrica in fata, avea aerul si siguranta lui Napoleon in fata unei batalii dinainte castigate.

Inainte de-al intrerupe din activitate am dat o tura de santier sa vad ce si cum. In primul sant apa si pamant, adica nimic, in al doilea apa cat cuprinde , al treilea ca si urmatoarele semanau la perfectie cu primele. Pe o margine de sant vreo 8-10 cioburi de-o banalitate dezarmanta plus cateva zale dintr-un lant banal de fier. , sau ma rog rugina ce mai ramasese din ele. La marginea santierului intr-un alt sant se gaseau cateva ziduri de piatra ce nu depaseau inaltimea unui om si care erau suprapuse in mijlocul lor de bordeiul unei babe. Da un bordei ca ala de muzeul satului, de altfel baba era convinsa ca bordeiul ii va fi dezmembrat si dus la amintitul muzeu, evident contra unei sume multumitoare. Baba, pe langa bordei, mai avea ca avere si o nepoata tzatzoasa si fasneata care tinea interesul si moralul soldatilor de la santier in permanenta treaz. Gandurile arheologilor erau un pic diferite de ale babei in sensul in care ei vedeau bucati bordeiul dar nu pentru al duce la muzeu ci pentru a dezgropa intrarea in castru ( singura de altfel ramasa si care se afla fix sub cosmelia babei).

Una peste alta imaginea generala nu era una tocmai apropiata de visele mele arheologice.

Mon colonel organizase cu ajutorul soldatilor scurgerea apei dintr-un sant in altul mai adanc si cum pamantul incepuse sa se zvinte m-a luat sa-mi arate lucrarile din acel an.

-Uite vezi in sectiunea asta sunt baracile militare.

-?!?!?!??

V-am zis ca arheologii folosesc pentru termeni simpli formulari mai mult sau mai putin bombastice: santul nu-i sant, e sectiune!~

- Da... uite fundatiile cum se continua si in celalalta sectiune.

- ???!!!???!!!

Monserilor ma uitam ca curca-n teava! Nu era decat pamant! Pamant si iar pamant :( . Evident orgoliul si madria mea de tanar viitor arheolog m-a facut sa dau intelept din cap si sa mimez vederea unor baraci militare:

-Daaaa, sigur, uite ce bine se vad ... Ca nu le vedeam n-ar fi fost nimic dar dezamagirea mea era uriasa: nu tu tezaure, nu tu temple, nici bai publice, nici macar o oala intreaga. Unde mai pui ca sapaturile se desfasurau mai mult cu excavatorul si mai putin cu spaclul si maturica. Castra Traiana fusese rasa, candva pe la jumatatea secolului II, de o viitura a Oltului. Practic din castrul roman nu mai ramasese decat un sfert ( latura estica ) peste care Oltul depusese vreo doi metrii de pamant si bolovani. Ca sa ajunga la stratul arheologic se facea un ditai santul cu excavatorul, apoi militarii sapau cu tarnacopul, pentru ca in final sa se ajunga la nivelul roman ( baracile militare ) cu o subtire "coaja" de strat arheologic in care cea mai grozava descoperire era un banal fund sau gat de vas. Cea mai interesanta descoperire din aceea campanie mi s-a parut o caramida romana pe care un caine calcase cand materialul era inca moale.

Din toata treaba m-am ales cu o privire de soim. Atit m-am ambitionat sa vad baracile incat am inceput sa disting orice detaliu minor. De fapt baracile erau temeliile baracilor, in fapt niste urme de o nuanta diferita pe pamantul din sant. Odata urmele distinse am devenit un soi de iluminat care povesteam oricui trecea pe acolo cum cercetam noi niste baraci militare romane:

-Uite alea de acolo care se continua si in sectiunea cealalta... ;)

Privirea de caine dezorientat a interlocutorului facea toti banii :)) .

Si ca distractia sa fie completa am fost mutat de la casa din sat la cortul militar din fata santului. In prima noapte de dormit la cort ( era un cort din ala mare de campanie in care intrau vreo 10 paturi suprapuse ) m-am trezit pentru oaresce nevoi. Afara o noapte innorata de iti bagai degetele in ochi. Acum nu puteam sa ma pis pe proprietatea armatei romane ( mai ales ca dormeam si eu inauntrul ei ) asa ca am zis sa merg un pic mai incolo. N-am apucat sa fac cativa pasi ca am picat in primul sant sau ca sa vorbim stiintific, in prima sectiune arheologica din fata cortului. Cu greutate am reusit sa ma ridic de acolo pe buza santului cand am ajuns in urmatoarea "sectiune arheologica" plina cu apa de ploaie. Facusem greseala sa ma sui pe bucata de pamant dintre doua santuri sau cum ii zic arheologii "martorul" si nu pe marginea santului dinspre cort.

Una peste alta a fost interesant: doua saptamani de ploaie la munte, plimbari cu camionul militar, aro militar si excavatorul militar. O vizita la o fortificatie habsburgica parasita si ruinata din apropiere si niste sapaturi arheologice de vreo juma de metru la un turn roman de legatura aflat in cimitirul unui catun de munte, Varateca pe numele lui. Daca mai punem la socoteala ca am gasit si o broasca testoasa ( vie ) plus ca am ascultat de la o baba o poveste absolut fantastica cu comori, flacari albastre umblatoare care ies din pamant, diavolul si carul sau si alte minuni ce bantuie imaginatia populara, ma rog una peste alta a iesit o chestie reusita .

Oricum perseverenta si chinul de la Castra Traiana au fost rasplatite cu trei campanii arheologice fantastice la Romula, capitala Daciei Malvensis, un oras roman ce candva era numit Pompeiul Romaniei.

Dar despre campaniile de la Romula poate cu o alta ocazie...