Cand lucrurile incep sa mearga prost. Viena. Calatoria la final.

Aproape toti cei cu care vorbesc de calatoriile cu typ 3-ul aiurea prin Europa nu-si pot stapanii curiozitatea amestecata cu uimire si intreaba: "dar masina asta nu se strica dom'le? n-ai avut probleme cu ea?". De obicei raspunsul sovaielnic incearca sa inchida discutia pentru a nu intra in amanunte ce nu vor sa fie auzite: "in general a mers bine, au mai fost si probleme dar s-au rezolvat". Sentinta auditoriului incheie discutia tehnica multumitor pentru ambele parti: "se faceau masini bune pe vremuri, nemtii dom’le…astia se pricep ce mai!".

Cum ai putea sa povestesti cuiva toate peripetiile, problemele, junghiurile, slabiciunile prin care trece o masina de peste 40 de ani la un drum de 5000 de km, care merge intr-o zi, in regim de autostrada cu viteza constanta de peste 100 km/h, 8 sau 10 ore fara pauza? “E ca si cum ai “da din casa” , ai povesti hatisurile si tachinarile unei casnicii.

Acum, aici, am sa va povestesc si cum incep sa mearga lucrurile prost. Cum arata o aventura tehnica caci problemele tehnice ce apar in aceste calatorii le vad ca parte din aventura, ca o provocare si nu ca un ghinion sau un dezastru. E mai distractiv si mai confortabil asa. In atatia ani de convietuire cu typ3-ul simbioza se apropie de perfectiune, e precum un lung mariaj. Sti cand consoarta va face o criza cu cateva zile inainte, desi e tacuta ca un peste. E ceva ce-ti da de gandit: poate faptul ca se aude cand pune sare in ciorba sau cand baga acul in lana. La fel e si cu masina.

Cu cateva zile inainte, cam de pe la Baden-Baden prin M-tii Padurea Neagra ceva a inceput sa se simta, motorul desi mergea avea o alta tonalitate. Era momentul cand isi cerea clipa de atentie, de mangaiere si afectiune fix in mijlocul filmului de actiune. Am respins-o rece si brutal. Si si-a jurat prima data razbunare…

Cam la fel am facut si cand pe autostrada spre Austria problemele au devenit evidente si vizibile. Mariajul scartaia. Desi mergea inca bine, odata lasata pe liber , motorul se oprea. Aveam de ales in a opri intr-o parcare si a rezolva problema ( chestie ce presupunea descarcarea calabalacului din portbagaj, motorul fiind pitit sub acesta sau a face ce-i 800 de kilometrii pana in camping la Viena si a transa acolo problema profesionist cu o bere rece in mana. Evident ca a doua varianta mi-a parut a fi cea buna. Mie da, masinii nu. A suferit in tacere, a jurat din nou razbunare si s-a pus pe asteptat momentul.

Trebuie spus ca masinile au ceva pervers in natura lor. Daca au un junghi, un betesug, o suferinta de care sti si care refuzi sa o remediezi nu te vor lasa niciodata in fata blocului pe o vreme senina. Nuuuuu. Vor astepta o zi cu ploaie, cu ninsoare, cu tsunami si te vor lasa cu curul in balta fix unde-i locul mai prost. De data asta balta a luat forma unui semafor la doar cateva sute de metrii de camping-ul din Viena la finalul unei zile de condus. S-a oprit si asa a ramas. Am dat la cheie dar masina nu a mai zis nimic, nici crrr, nici brrr, nici tac sau poc. Pur si simplu nu facea nimic. Statea si-si savura razbunarea.

Am impins-o cu demnintate in parcarea de la marginea drumului in care, fiind in Viena si nu in Bucuresti , am ajuns fara a mi se umple congelatorul de carne sau a-mi cadea urechile de la claxoanele de incurajare ale celorlalti participanti la trafic.

Daca tot s-a ivit ocazia mi-am zis sa incep rezolvarea problemelor in ordinea aparitiei. Insirat frumos tot calabalacul langa masina, desfacut capacul la motor si cautat de ce mama masi se opera la relanti. “Ce frumos atarna in aer firul asta

de la electrovalva carburatorului drept! Cat de simplu! “ Am legat firull la loc si am zis sa dau o cheie, sa vedem ce se intampla ( desi la ultimele chei date in mijlocul intersectiei electromotorul tacea filozofic ).

Chiar ati observant cat de multi prosti par destepti doar pentru ca nu sunt in stare sa lege doua vorbe si lumea banuieste ca ei tac filozofic? Ok, hai sa nu o luam pe aratura si sa ne intoarcem la ale noastre…

Masina porneste la sfert de cheie iar motorul torcea lin si constant ( ma rog atat cat poate el ). “Ahhhaaaaa la camping, la bere rece!” mi-am zis eu biet innocent, hotarat fiind sa ignor celelalte simptome ale zilei. De unde sa stiu ca-si ascundea cu greu sub capota ranjetul mefistotelic si planurile abominabile de razbunare? De unde sa stiu ca asteapta ziua de pescuit sa propuna vizita la ma-sa? Offf dupa atatia ani ar fi trebuit s-o cunosc. Dar acum motorul mergea regulat si n-aveam nici un motiv de ingrijorare. Apropo de regulat…

Cu ani de zile in urma lucram la o firma, unul dntre colegii mei sa-I zicem domnul N venea dupa program ( pentru el era al doilea job ) si in liniste si nederanjat de nimeni isi facea treaba. Intr-o zi M, un alt coleg il intreaba pe seful nostrum:

-Auzi ma, N mai vine la munca ( cei doi fiind cam de-o seama si cu vechime similara se tutuiau.

-Da, raspunse seful nostru. Vine regulat.

-Dar pe asta cine-l mai reguleaza ma? Il intreba M cu obida pe al nostru sef, probabil gandindu-se ca venind in afara programului nu prea avea cine sa-l deranjeze pe domnul N.

Dar sa revenim la ale noastre.

Urmeaza o zi de vizitat Viena…

Vizita de anul acesta am inceput-o la fel ca si precedenta prin a nu vizita muzeul auto. Ramane pe data viitoare ca un motiv de a ma pri din nou in acest minunat oras.

Am coborat din metro la Karlsplatz si aici trebuie din nou sa fac o paranteza: iubesc metroul vienez. Nu pentru ca ar avea cine stie ce dimensiuni marete ca cel vberlinez sau frumusetea celui moscovit. Nu, il iubesc pentru vocea care anunta urmatoarea statie. Imi imaginez de fiecare data ca e unul din Fratii Grim care-mi citeste o poveste. Dupa 2 statii deja casc cu gura pana la urechi. Deja la a 4 a statie nu pot sa-mimai tin ochii deschisi. Pentru cei care au probleme cu somnul recomand metroul vienez.

"Akademie der bildenden Künste Wien" sau Academia de arte frumoase fondata in 1692 este o institutie cu un sediu pe masura renumelui.

De acolo si pana la palatul imperial din centru Vienei nu mai sunt decat cateva stradute si un bulevard de traversat.

Primaria ( rathaus ) vazuta din curtea palatului imperial:

Doua muzee ( unul de stiintele naturii si celalalt de arta ce raman sa fie si ele vizitate la urmatoarea sedere in Viena ) ....

...aflate de o parte si de cealalta a statuii Mariei Theresa.

Continuam cu fotografii facute in una din curtile interioare ale palatului:

... si pe starzile din centrul vechi al orasului:

Orice vizita la Viena trebuie sa includa si o plimbare in si in jurul St Stephan Dom.

Triptic din interiorul catedralei:

Pictura murala exterioara de la aceias catedrala:

O parte din acoperisul catedralei vazut de pe una din starzile adiacente:

Ultima fita in materie de energie curata: rucsacul cu incarcator solar:
Intr-un magazin de antichitati:
Orice plimbare prin Viena trebuie sa cuprinda obligatoriu si o experienta culinara cu doua elemente de baza: snitelul vienez si mai ales supa cu perisoare de ficat. Sau mai bine zis supa cu perisoara de ficat ca nu capeti mai mult de o perisoara in castron nici daca esti nepotul lui Franz Joseph.

Un autobuz interbelic Steyr Diesel cu dedicatie pentru Automobilia:

Si o fotografie in care domina vehiculele nepoluante ( biciclete, tramvai si o decapotabila cu 2 cai putere ) surprinsa la o intersectie in centrul orasului:

Plimbarea prin Viena o incheiem la Opera.

A treia zi la primele ore ale diminetii soarele stralucea pe cer, pasarele se zbenguiau ciripind jucause, Viena se trezea incet calda si zambitoare si pentru ca dualitatea lumii bine-rau, urat-frumos etc trebuia pastrata noi trebuia sa luam drumul spre tara L … Pana la Budapesta am ajuns aproape fara sa ne dam seama cand ( deh autostrada ). De la Budapesta am apucat-o pe cealalta autostrada maghiara spre Romania. Vremea a inceput sa se schimbe, soarele vesel si prietenos ce anima inceputul zilei a fost acoperit de niste nori dusmanosi iar o umezeala rece umplea atmosfera. Cand mult nu mai era pana la Szeged, pe o portiune de cativa kilometrii autostrada era in reparatie. Se circula pe o singura banda iar coloana interminabila de TIR-uri si alte autovehicule mai mici se deplasa la pas cu opriri din loc in loc. La una din opriri masina s-a oprit si ea dar s-a oprit de tot. Dau la cheie si nu se intampla nimic. Adica NIMIC! Nici crrrrr, nici mrrrrr, nici vvrrrrr. Nimic! Pfaaaiiii! Din toata lumea, din toate soselele Europei asta era cel mai prost loc in care sa se intample ceva. Am impins masina pe banda de urgent pentru a face loc puhoiului din spatele meu sa treaca. Mintea a inceput sa lucreze febril. Repede! Repede! Trebuie sa fac ceva inainte de a ma trezi cu politia maghiara pe cap. Astia sunt prietenosi ca un pitbull turbat. Am scos cricul si mai repede decat echipa tehnica de la F1 am saltat masina de partea dreapta pt a verifica conectica de la electromotor. Cu ani de zile in urma un papuc de acolo nu facea contact bine si-mi mai facea din cand in cand problem. Atunci l-am strans un pic cu patentul si pentru ca a mers l-am lasat asa. Am tras de fire le-am indesat mai bine si m-am suit din nou la volan. Am dat la cheie. Nimic! NIMIC! Hmmmm ce sa fac? Ce sa fac? Gata stiu! O imping. O imping si o pornesc impinsa firar ea sa fie! Trec coechipierul la volan si incep sa imping. Drumul pe o distant de cativa metrii cobora usor apoi incepea la fel de usor sa urce. Daca in cei cativa metrii de vale reusesc s-o pornesc m-am scos. Daca nu…. Masina isi ia oaresce viteza si tentative de pornire incepe dar se finalizeaza prost. Nu-si luase suficienta viteza si ocazia este irosita. Ce sa fac? Ce sa fie? Ma intorc la volan. Scot mufa de la contact. Caut o bucata de sarma si fac un strap. Incerc sa pornesc masina cum fac hotii de masini in filme. Caut sa identific firele pentru a vedea care sunt pentru contact si care pentru electromotor. Fac scurt intre firele de la electromotor si si din spate se aude un vrrrrummm atat de placut, mai placut decat cea mai placuta simfonie. Ma uit in mufa si constat ca toate contactele sunt oxidate. Un WD 40 sau cum ii zice, mufa frecata nitel in contact, cheie si iarasi la drum. Toata nebunia nu cred sa fi durat mai mult de 10 minute. Curand portiunea de autostrada cu lucrari ia final si rulam din nou pe banda a doua depasind coloanele interminabile de TIR-uri cu 120 km/h. Destul vom zace in spatele lor in tinutul mioritic. Un TIR iese din coloana in spatele meu si ne face semne disperate cu farurile. Ce-o fi? Ce-am uitat atarnand de masina? In Ungaria sunt mereu incordat ca o cowboy ce traverseaza tinutul pieilor rosii. Aoleoooooo! Farurile! Am uitat sa aprind farurile! In Ungaria chestia asta e o infractiiune si o jignire mai mare decat sa te cheme Vadim Tudor Avram Iancu la un loc. Trag de buton, de doua ori, farurile se aprind, armonia e restabiilita in univers… Primul soc a venit de nicaieri si a fost atat de imprevizibil incat o vreme am crezut ca a fost o denivelare sau ceva in asfaltul soselei. Urmatorul a fost rapid succedat de altele asa incat problema a devenit evidenta. Erau rateuri atat de puternice incat masina se cabra ca-n desenele animate cu Mickey Mouse. De data asta eram calm si linistit. M-am gandit ca aprinderea electronica “gotronic” isi traieste ultimele clipe ( nu era prima care sucombase in mijlocul drumului ). Cand prima benzinarie si-a facut aparitia pe dreapta drumului am oprit in parcarea ei. Calabalacul a fost din nou descarcat in mijlocul drumului pentru a ajunge la motor. Am desfacut capacul distribuitorului si am aruncat un ochi in interior. Problema in zona aia trebuia sa-si aiba originea dar si rezolvarea. Nu era aprinderea cea rosie de la “gotronic” ( aia suspect sau nu inca mai merge si acum ) era distanta de la platina sau mai bine zis nu (mai ) era distanta de la platina. Desi ii pusesem periodic ulei in buretelul axului distribuitorului umarul platinei tot se tocise in 5000 de km. Am cules rapid de pe jos o lera saracului ( un pachet de tigari are cartonul de grosimea ideala pentru a regla platina ) si am rezolvat si aceasta problema tehnica. Am pornit motorul care acum mergea mult mai rotund iar relantiul ii crescuse cu vreo 200 RPM. Am redus usor relantiul, bagajul si-a reluat locul in portbagaj deasupra motorului si iata-ne din nou la drum. Motorul nu a mai fost oprit decat 10 sau 11 ore mai tarziu cand pe la orele 23:30 am ajuns la Breaza. Din strabaterea Romaniei de la Vest la Sud n-am ce sa va povestesc. Mi-am dat seama mergand pe plaiul mioritic de ce prostul e in genere nationalist aici: facand 500 de km in 10 ore e convins ca traieste intr-o tara mare. Gata si calatoria asta! Drumul de intors a fost pentru Typ3-ul de peste 40 de ani o proba de 16 ore mers continuu, cu doar doua pauze mici . A trecut-o cu brio. Typ3 forever! Cea mai buna masina din lume ;) asteapta deja urmatoarea calatorie.