Omul și halba sa ...

 Posibil început de nuvelă...


 Halba, în fapt doar un simplu ”țap” - însă toate lucrurile mari sunt de regulă reduse ca dimensiuni, îl urma, ca un câine credincios,  peste tot în deplasările lui prin relieful labirintic al casei.
  Îi găseai în camera de zi, el răsfoind ( cu buzele, bolborosind, cuvinte și noțiuni neinteligibile ) volumele prăfuite ale bibliotecii înalte până la tavan sau  citind, din platul laptop, aseptice cărți digitale, ea alături,  transparentă în nuditate sau gătită-n acel galben translucid ( brăzdat de coloane interminabile, intermitente sau doar întrerupt, ca un chihlimbar, de bule statice), suprapus de densitatea unui alb poros.  Sau, tot împreună, căutând , în laboratorul culinar, rețetele fericirii gastronomice.
 Îl urma îndeaproape, la fel de tăcută, și în”natură”, în plimbările prin pădurea de bonsai de pe balcon. În fapt acolo era doar un singur arbore, un bonsai mic și contorsionat, dar, în anumite clipe, un copac într-un ghiveci face cât liniștea unei  păduri întregi. Și până la urmă de câți copaci e nevoie pentru a avea o pădure? 
 Pe balcon stăteau amândoi suspendați  între mareea neobosite a orașului și un petic de cer, îngrămădit din toate părțile de blocuri. Câteodată, noaptea, pe aceea fâșie de cer, se strecura, enigmatică ca o Madonnă, Luna. De acolo, de sus, Luna îi privea tăcută, cei doi îi întorceau privirea. Era un schimb de mesaje  sau doar fascinanta atracție, a unui om și a halbei sale, față de măreția indescifrabilă a Universului? Poate și una, poate și alta ...
 Seara, câteodată, ațipeau tot împreună, el pe canapea, ea aproape. Aproape plină sau aproape goală ..., pe marginea măsuței, dar amândoi luminați de aceiaș lumină intermitentă a unui film ce continua să ruleze ,impasibil la cei doi, pe ecranul monitorului. 
Nu-și vorbeau, ar fi fost patologic, dar cu toate acestea era lesne să recunoști, în tocmai tăcerea cu care lucrau împreună, o veche echipă.