Prima campanie arheologica: Castra Traiana

Prima campanie n-o uiti niciodata!

Era in 91 ...( Doamne au trecut aproape 20 de ani! ) imi aduc aminte de parca ar fi fost ieri. Nu era chiar prima data cand aveam un contact cu arheologia. Citisem toate cartile tatalui meu de istorie veche si arheologie, fusesem, in vizita, la Histria, scormonisem toate cotloanele Constantei in cautare de ruine, vizitasem edificiul roman cu mosaic, muzee ...

Unchiul Romi ( Rades Romeo Dumnezeu sa-l odihneasca! ) avea acasa si o mica colectie arheologica ( ceva cioburi, cateva monede si alte trasnai ) care combinata cu un har deosebit pentru cercetarea lumii in ungherele ei cele mai ascunse si o rabdare fantastica in a explica orice tinerei generatii constituia reteta sigura de sucit mintile, inspre fantastica lume a cercetarii arheologice, unui tanar nestiutor dornic de cunoasterea istoriei antice.

Taica-miu cand a vazut zelul meu in aceasta directie mi-a zis: " Am sa te duc la Bobo ( col Cr. M Vladescu ), un fost coleg de-al meu, care-i arheolog la Muzeul Militar sa-ti explice el cum sta treaba cu arheologia".

Arheologii seamana nitel cu pescarii. Au talent la povestit dar mai ales la inflorit lucrurile intr-un mod ce-l poate lasa cu gura cascata pe un novice. Spre exemplu un arheolog nu va zice niciodata: " am gasit un canal de scurgere". Cum sa zica asa ceva? Ce-i lucrator la ICAB sa zica "canal de scurgere"? Nuuu, el va zice: "am gasit o constructie foarte interesanta din caramida dublu arsa, cu acoperis boltit, care urmeaza panta dealului pe directia nord - vest. Constructia este de fapt o instalatie romana de captare a apelor uzate din incinta ...".

Sau, nu va spune niciodata "am gasit mai multe oale sparte si cateva fiare ruginite" . Ntz e prea simplu. Iti va povesti ca a agasit un strat de locuire romana in care pe langa ceramica provinciala de secol II, III si IV a gasit si ceramica de import, iar piroanele si scoabele ( amestecate cu ceva carbune ) indica prezenta unei cladiri distruse de atacurile migratorilor in vremea valului de migratie enspe de la jumatatea secolului ...

Cand a vazut mon colonel ( asa ii voi spune mai departe regretatului Col. Cristain M. Vladescu ) ca am stat o seara intreag cu gura cascata, fara sa clipesc si am ascultat cu nesat orice poveste pescareasca ... aaa... arheologica si-a dat seama ca se afla in fata unui viitor bolnav incurabil atins de microbul schliemannian si mi-a propus sa particip la campania arheologica din acea vara de la Castra Traiana ( undeva la vreo zece km Nord de Valcea ).

Seara de dinaintea plecarii n-am s-o uit cat-oi traii. Dupa ce mi-am facut baie, am umblat zabauc o ora prin casa impachetat intr-un cerceaf imaginandu-mi ca sunt un roman in toga. Toata noaptea n-am visat decat temple, terme, castre, amfore, etc Nu ma vedeam decat cu spaclul si maturica in mana dezgropand chestii pe langa care Tezaurul de la Pietroasa sau inventarul mormantului lui Tutankamon pareau doar niste troace vechi.

A doua zi cand am ajuns la Castra Traiana, de fapt in satul langa care se gaseste castrul roman, ploua. Ploua gospodareste asa cum numai la munte poate sa ploua. Cu stropi mijlocii, multi, desi, siguri si tristi. Din doua saptamani state acolo nu stiu daca au fost trei zile in care sa nu ploua... Fiind tarziu si ploaia grea si rece, am fost dus direct la casa din sat unde erau cazati arheologii. Uitam sa va spun ca pana acolo ajunsesem impreuna cu mon colonel insotiti de un alt cercetator, un personaj foarte interesant, Eugen Nicolae.

Eugen Nicolae era un inventator al cronicii carcotasilor avant la lettre, rar ati vazut pe cineva care sa aiba un talent atat de mare in a combina carcoteala pe orice tema cu umorul fin. Nu stiu daca tot drumul i-a ramas ceva neatins de inepuizabila-i carcoteala. De la cercetari arheologice la cei care le faceau, de le politica la revolutie, etc nimic n-a scapat de carcoteala si zeflemea . Dar despre dl Eugen Nicolae poate cu o alta ocazie.

Dar hai sa ne intoarcem la povestea noastra. Ne-am cazat la o casa aproape de margine satului si dupa ce-am mai ascultat o serie de povesti pesc... arheologice am adormit insotit de aceleasi vise schliemanniene erotico-arheologice.

La 5 dimineata am fost trezit de un vacarm apocaliptic: cainii grohaiau, ratele behaiau, porcii cotcodaceau, gainile latrau, oile nechezau... haos monsher nu alta! Pentru un citadin prin excelenta dimineata la tara poate fi o experienta traumatizanta. Animalele din curtea omului lipsite fiind de ceas isi iau ca reper orar, pentru micul dejun, momentul in care se cracaneaza de ziua si total needucate fiind isi revendica fiecare prin zbierate dreptul la micul dejun.

In mai putin de o ora gurile hamesite si zgomotoase au fost umplute conform tabieturilor culinare specifice fiecarei rase in parte si linisitea patriarhala s-a asternut din nou. Linistea da, ca era aproape, dar somnul meu era deja departe.

Ca urmare nu mi-a mai ramas decat sa ma invurt ca o oaie capie in jurul casei pana s-au trezit onor cercetatorii, au servit micul dejun si-au baut cafeaua si-au fumat tigarile si fiindca ploaia intarzia sa se trezeasca in aceea dimineata am plecat sa dam ochii cu maretele urme ale gloriosului trecut roman.

Stau si ma intreb cum as putea descrie in cuvinte santierul de la Castra Traiana in asa fel incat cititorul sa aiba o viziune cat mai clara asupra lui...

Daca sunteti romani din Romania imaginea unui santier pentru fundatia unui bloc va este o imagine familiara. Santuri adanci, mormane de pamant si un excavator cocotat pe ele. In spatele santurilor corturile de campanie ale militarilor, uitasem sa va spun ca sapaturile se faceau "manu militari" cu soldati de la o unitate din Valcea.

Intre corturi si santuri se gasea o masa simpla, militara, si un scau din acela cu cadru de metal iar sezutul si spatarul din placaj de lemn. La masa mon colonel, imbracat in uniforma cu ceva planuri pe hartie milimetrica in fata, avea aerul si siguranta lui Napoleon in fata unei batalii dinainte castigate.

Inainte de-al intrerupe din activitate am dat o tura de santier sa vad ce si cum. In primul sant apa si pamant, adica nimic, in al doilea apa cat cuprinde , al treilea ca si urmatoarele semanau la perfectie cu primele. Pe o margine de sant vreo 8-10 cioburi de-o banalitate dezarmanta plus cateva zale dintr-un lant banal de fier. , sau ma rog rugina ce mai ramasese din ele. La marginea santierului intr-un alt sant se gaseau cateva ziduri de piatra ce nu depaseau inaltimea unui om si care erau suprapuse in mijlocul lor de bordeiul unei babe. Da un bordei ca ala de muzeul satului, de altfel baba era convinsa ca bordeiul ii va fi dezmembrat si dus la amintitul muzeu, evident contra unei sume multumitoare. Baba, pe langa bordei, mai avea ca avere si o nepoata tzatzoasa si fasneata care tinea interesul si moralul soldatilor de la santier in permanenta treaz. Gandurile arheologilor erau un pic diferite de ale babei in sensul in care ei vedeau bucati bordeiul dar nu pentru al duce la muzeu ci pentru a dezgropa intrarea in castru ( singura de altfel ramasa si care se afla fix sub cosmelia babei).

Una peste alta imaginea generala nu era una tocmai apropiata de visele mele arheologice.

Mon colonel organizase cu ajutorul soldatilor scurgerea apei dintr-un sant in altul mai adanc si cum pamantul incepuse sa se zvinte m-a luat sa-mi arate lucrarile din acel an.

-Uite vezi in sectiunea asta sunt baracile militare.

-?!?!?!??

V-am zis ca arheologii folosesc pentru termeni simpli formulari mai mult sau mai putin bombastice: santul nu-i sant, e sectiune!~

- Da... uite fundatiile cum se continua si in celalalta sectiune.

- ???!!!???!!!

Monserilor ma uitam ca curca-n teava! Nu era decat pamant! Pamant si iar pamant :( . Evident orgoliul si madria mea de tanar viitor arheolog m-a facut sa dau intelept din cap si sa mimez vederea unor baraci militare:

-Daaaa, sigur, uite ce bine se vad ... Ca nu le vedeam n-ar fi fost nimic dar dezamagirea mea era uriasa: nu tu tezaure, nu tu temple, nici bai publice, nici macar o oala intreaga. Unde mai pui ca sapaturile se desfasurau mai mult cu excavatorul si mai putin cu spaclul si maturica. Castra Traiana fusese rasa, candva pe la jumatatea secolului II, de o viitura a Oltului. Practic din castrul roman nu mai ramasese decat un sfert ( latura estica ) peste care Oltul depusese vreo doi metrii de pamant si bolovani. Ca sa ajunga la stratul arheologic se facea un ditai santul cu excavatorul, apoi militarii sapau cu tarnacopul, pentru ca in final sa se ajunga la nivelul roman ( baracile militare ) cu o subtire "coaja" de strat arheologic in care cea mai grozava descoperire era un banal fund sau gat de vas. Cea mai interesanta descoperire din aceea campanie mi s-a parut o caramida romana pe care un caine calcase cand materialul era inca moale.

Din toata treaba m-am ales cu o privire de soim. Atit m-am ambitionat sa vad baracile incat am inceput sa disting orice detaliu minor. De fapt baracile erau temeliile baracilor, in fapt niste urme de o nuanta diferita pe pamantul din sant. Odata urmele distinse am devenit un soi de iluminat care povesteam oricui trecea pe acolo cum cercetam noi niste baraci militare romane:

-Uite alea de acolo care se continua si in sectiunea cealalta... ;)

Privirea de caine dezorientat a interlocutorului facea toti banii :)) .

Si ca distractia sa fie completa am fost mutat de la casa din sat la cortul militar din fata santului. In prima noapte de dormit la cort ( era un cort din ala mare de campanie in care intrau vreo 10 paturi suprapuse ) m-am trezit pentru oaresce nevoi. Afara o noapte innorata de iti bagai degetele in ochi. Acum nu puteam sa ma pis pe proprietatea armatei romane ( mai ales ca dormeam si eu inauntrul ei ) asa ca am zis sa merg un pic mai incolo. N-am apucat sa fac cativa pasi ca am picat in primul sant sau ca sa vorbim stiintific, in prima sectiune arheologica din fata cortului. Cu greutate am reusit sa ma ridic de acolo pe buza santului cand am ajuns in urmatoarea "sectiune arheologica" plina cu apa de ploaie. Facusem greseala sa ma sui pe bucata de pamant dintre doua santuri sau cum ii zic arheologii "martorul" si nu pe marginea santului dinspre cort.

Una peste alta a fost interesant: doua saptamani de ploaie la munte, plimbari cu camionul militar, aro militar si excavatorul militar. O vizita la o fortificatie habsburgica parasita si ruinata din apropiere si niste sapaturi arheologice de vreo juma de metru la un turn roman de legatura aflat in cimitirul unui catun de munte, Varateca pe numele lui. Daca mai punem la socoteala ca am gasit si o broasca testoasa ( vie ) plus ca am ascultat de la o baba o poveste absolut fantastica cu comori, flacari albastre umblatoare care ies din pamant, diavolul si carul sau si alte minuni ce bantuie imaginatia populara, ma rog una peste alta a iesit o chestie reusita .

Oricum perseverenta si chinul de la Castra Traiana au fost rasplatite cu trei campanii arheologice fantastice la Romula, capitala Daciei Malvensis, un oras roman ce candva era numit Pompeiul Romaniei.

Dar despre campaniile de la Romula poate cu o alta ocazie...