vineri, 11 noiembrie 2016

Omul și halba sa ...


 Posibil început de nuvelă...


 Halba, în fapt doar un simplu ”țap” - însă toate lucrurile mari sunt de regulă reduse ca dimensiuni, îl urma, ca un câine credincios,  peste tot în deplasările lui prin relieful labirintic al casei.
  Îi găseai în camera de zi, el răsfoind ( cu buzele, bolborosind, cuvinte și noțiuni neinteligibile ) volumele prăfuite ale bibliotecii înalte până la tavan sau  citind, din platul laptop, aseptice cărți digitale, ea alături,  transparentă în nuditate sau gătită-n acel galben translucid ( brăzdat de coloane interminabile, intermitente sau doar întrerupt, ca un chihlimbar, de bule statice), suprapus de densitatea unui alb poros.  Sau, tot împreună, căutând , în laboratorul culinar, rețetele fericirii gastronomice.
 Îl urma îndeaproape, la fel de tăcută, și în”natură”, în plimbările prin pădurea de bonsai de pe balcon. În fapt acolo era doar un singur arbore, un bonsai mic și contorsionat, dar, în anumite clipe, un copac într-un ghiveci face cât liniștea unei  păduri întregi. Și până la urmă de câți copaci e nevoie pentru a avea o pădure? 
 Pe balcon stăteau amândoi suspendați  între mareea neobosite a orașului și un petic de cer, îngrămădit din toate părțile de blocuri. Câteodată, noaptea, pe aceea fâșie de cer, se strecura, enigmatică ca o Madonnă, Luna. De acolo, de sus, Luna îi privea tăcută, cei doi îi întorceau privirea. Era un schimb de mesaje  sau doar fascinanta atracție, a unui om și a halbei sale, față de măreția indescifrabilă a Universului? Poate și una, poate și alta ...
 Seara, câteodată, ațipeau tot împreună, el pe canapea, ea aproape. Aproape plină sau aproape goală ..., pe marginea măsuței, dar amândoi luminați de aceiaș lumină intermitentă a unui film ce continua să ruleze ,impasibil la cei doi, pe ecranul monitorului. 
Nu-și vorbeau, ar fi fost patologic, dar cu toate acestea era lesne să recunoști, în tocmai tăcerea cu care lucrau împreună, o veche echipă.


marți, 24 mai 2016

Ploaie de vară în București

Pedalam din ce în ce mai repede. Cu cât creștea viteza cu atât se făcea mai întuneric. Primii stropi m-au lovit la intrarea în Cișmigiu. Poate totuși nu plouă! Poate scap... Am trecut strada și am apucat-o spre parcul Izvor. Gata, a început! În scurt timp nu voi mai vedea nimic prin ochelari. Of... Ce vedere de șoim aveam odată și acum nu mai reușesc să-mi găsesc ochelarii .. fără ochelari.
 Nu mai trebuie decât să traversez pe diagonală parcul Izvor și s-o apuc spre Casa Poponarului ... aaaa ... Poporului. Dar dacă mă apucă pe acolo? N-am unde să mă adopestesc. Și tot dealul în sus pe lângă Casa Academiei sau cum i-o spune. Nici un adăpost! Mai bine rămân în parc. Dar unde? Sub copaci e  o idee proastă. Clar! Trec pe lângă locul de joacă, pe lângă castel. E aproape pustiu. Câțiva părinți, întârziați acolo, fug târându-și odraslele de mână.  Sub castel! Acolo mă adăpostesc. Cât poate să dureze o ploaie de vară? Turnul din colț e cel mai adăpostit. Mă bag acolo. Scot geaca de ploaie din geanta bicicletei și mă îmbrac cu ea. Apa șiroiește deja. Peste tot. Chiar și printre scândurile castelului. Verific messenger-ul. Nu mai scrie nimeni acolo. A trecut vremea lui. Cum trece vremea oricui și a orice. Scot bicicleta îmn ploaie. N-am, mai spălat-o de un an. De când am cumpărat-o. Acum o spală Dumnezeu. Gratis ...
 Primul a venit paznicul. E mare. Sau mai bine spus mult. Are o față inocentă așa cum numai persoanele foarte mari o pot avea. Se uită lung la mine și la bicicletă dar nu-și găsește cuvintele. Nici eu nu știu ce să-i spun. Ce aș putea să-i spun? Și de ce? Nu sunt foarte convins că-i paznicul și mă gândesc că poate vrea să-mi fure bicicleta. Ha! Să vezi ce criză fac! Cât e el de mare... Numai să îndrăznească! Încerc să mă calmez. Atunci apare el. E tuciuriu, are o vârstă incertă și trei copii. Doi mici ( abia merg ) și unul foarte mic care nu are mai mult de câteva luni. Cei doi mici se așează în fund pe jos. Unul din ei, cu un păr lung, șaten, cârlionțat, are doar pempărși și o bluză. N-a mai fost schimbat de mult. Din pempărși s-a întins pe spate inconfundabila ”cremă” maro care între timp s-a uscat. Nu pare să-l deranjeze. Tatăl e agitat. Pare a se cunoaște cu paznicul. Vorbesc între ei. Nu mai are baterie la telefon și trebuie să-și sune nevasta. Paznicul se oferă să-i bage SIM-ul în telefonul lui. Pe cine să sune? ”Pe Moneda!” Zice tatăl copiilor. Mi se pare că nu aud bine. Zâmbesc! Nici aici nu mă lasă numismatica. Gata! Paznicul găsește în agendă un număr: Mona Nevasta. Oare tatăl nu știe cum o cheamă pe nevastă-sa?
 ”Unde ești făăă?!?!?” ”Plânge ăsta micu'!” Ăla mic și oacheș din brațe paznicului plânge la comandă!  A ajuns acolo cât vorbește tatăl la telefon. Îi cere Monedei să vină mai repede, doar cât să-l alăpteze pe ăla mic. Oare o s-o văd și pe asta? Plouă cu găleata. Unde să mă duc? Nu, sigur Moneda ( sau Mona ) nu va veni prin ploaie să alăpteze. Discuția se încheie cu înjurături și ton ridicat. Tatăl îl recuperează pe cel mic fără menajamente, dar totuși tandru. ”Vin la tata să-ți mănânce pu*ica ta de frumos” Aha, deci și ăsta e băiat.  Ploaia a scăzut nițel în intensitate. Copilul s-a oprit brusc din urlete. De castel se apropie o femeie slăbuță, cu o fustă creață de o culoare incertă și o bluză, sau mai degrabă o cămașă albă, descheiată. Are două bidoane de minim 3 litrii fiecare. Așa din ochi. Se bagă sub turn. Începe o discuție cu tatăl copilului. ”Haoleo, n-am rezolvat încă. Am lăsat actele acolo ... ” Bănuiesc că vine de la primărie. Probabil ceva daravele cu ajutoare sociale. Își aprinde o țigare Kent și își scoate una din țâțe, cu care îi acoperă fața celui mic. Na că am văzut-o și pe asta! Unde să mă duc? Acum plouă din nou tare.
 Pe tată îl apucă o tuse tabagică interminabilă. Pare că se atinge paroxismul! Acum tot spațiul de sub turn e plin. Doar bicicleta e afară în ploaie. E curată și arată ca nouă. Pare veselă.
Apoi totul se destinde brusc. El o ia înainte să caute un taxi. Au renunțat la ideea de a merge cu 385. Stația e prea departe și s-ar putea uda. Ea, cu cei trei copii, îl urmează. Nu mă uit după ei. Rămân doar cu paznicul. Își face curaj. ”Ăștia au zis că o să plouă două zile.” Răspund ceva monosilabic. Acum plictistit pleacă și el către ghereta lui. Rămân singur. Ploaia pare că scade în intensitate. Brusc totul a devenit neinteresant. Mă sui pe bicicletă și plec și eu. Încă plouă ... Deh, suprarealism Dâmbovițean...