Aseara in timp ce incarcam fotografiile pentru azi mi-am aruncat ochiul si pe ce am scris in ultima vreme. Horror! O gramada de greseli, idei deslanate si neterminate. Naspa :( . Treaba e ca-s scrise la scarbici intre doua telefoane si alte activitati. Si mai rau e ca nu apuc sa le corectez. Am sa fiu mai atent in viitor. Promit!
Dupa atitea zile de muzee, capodopere si monumente e cazul sa ne punem nitel in miscare, ca vorba romaneasca "calatorului ii sade bine cu drumul" e sfanta.
Pe scumpele autostrazi ale Frantei ( au niste taxe de autostrada de-ti dau lacrimile cand vezi indicatorul ce anunta statia de taxare si-l vezi des ) poti admira si masini interesante dar ...
... cel mai admirabil lucru mi se pare cerul. Un cer atit de mare ca-n Franta nu am vazut nicaieri. Nu glumesc! Nu stiu cat puteti sa va dati seama din poze dar era un cer enorm, perspectiva asupra lui era tulburatoare.
< 
Sunt un mare amator al berii reci bauta vara la umbra dar dupa calatoria asta vinul incepe sa concureze cu berea si sa-i ia locul. De ce o sa vedem mai incolo ;) pana atunci sa admiram viile Bordeaux-ului ce se aliniaza cuminti de-a lungul autostrazii.
Si odata cu Bordeauxul se cam termina si Franta si ne apropiem de granita cu Spania, padurile de pin napadesc peisajul.
Si autostrada incepe sa urce catre Pirinei.
In cautarea unui camping care sa ne adaposteasca in noaptea ce urma sa vina, am parasit autostrada si am continuat calatoria pe drumuri de munte in Tara Bascilor.
Nimic nu-i mai frumos decat sa alergi cu un Volkswagen aircooled pe drumuri serpuitoare de munte. Puterea motorului ce te impinge de la spate, zgomotul specific facut de motor ce se reflecta in peretii de stanca si se intoarce din nou la tine ca un tacanit mecanic ritmic, stabilitatea cu care ia virajele, vitezele schimbate cu precizia seaca cu care se incarca o arma toate astea si multe altele greu de numit te fac sa fi indragostit pe viata de aceste masini.
Nu am zburat niciodata cu un avion de vanatoare, clasic cu elice, dar mereu mi-am imaginat senzatia care o am mergand cu volkswagen-ul meu ca fiind aceeasi. Masinile moderne sunt confortabile, au muuult mai multi cai putere dar tot felul de sisteme le fac sa nu mai aiba aceea sinceritate a masinilor ce se bazeaza doar pe mecanica pura.
Dar sa lasam la o parte consideratiile legate de masina si sa admiram peisajele din Tara Bascilor...
... peisaje ce mie-mi aduc cumva aminte de cele din Apuseni.
Muntii au cateodata forma stranie a unor piramide, iar pustietatea locului si linistea te imping spre visare.
GPS-ul insa ne-a impins catre o localitate iar locul indicat drept camping era de fapt parcarea unui hipermarket. Asa am reusit sa facem cunostinta si cu oamenii locului, bascii. Foarte amabili si exuberanti la vederea turistilor straini au incercat sa ma convinga ca nu-i nici o problema sa campez in parcarea magazinului. Tot ei mi-au aratat insistent spre numarul de la masina si ceea ce eu am crezut ca e o dovada de admiratie pentru distanta de la care veneam, de fapt era o atentionare ca mi s-a rupt suportul de numar si urmeaza sa-l pierd. Am rezolvat situatia cu profesionalism adica cu ceva sarma si am plecat spre urmatorul camping indicat de maleficul GPS.
Acum daca tot veni vorba de basci sa facem o mica paranteza si sa vedem ce-i cu acestia. Este una din cele mai vechi populatii ale Europei. Limba lor este una neindo-europeana. Au manifestat in intreaga lor istoriei o fantastica rezistena culturala. Este una din putinele populatii ale imperiului roman ce n-a reusit sa fie romanizata. Si daca ne uitam la stiri inca manifesta o rezistenta deosebita mai ales fata de Spania.
Dar sa lasam politica si istoria la o parte si sa ne vedem de drumul nostru. Drumul catre camping trecea printr-un minunat orasel. Habar n-am cum se numea dar nu cred sa conteze pentru ca toate aratau cam la fel in zona.
Strazile inguste, pe care nu putea trece decat o singura masina, pareau sa se termine cateodata intr-o mica carciumioara.
E incredibil ca in Europa ultra-super-mega dezvoltata sa gasesti un orasel medieval nelovit de fandaxia turismului. Sa poti sa te plimbi pe straziile pustii fara sa te calci pe picioare cu alti turisti si sa fi asaltat de oferte specifice turismului de masa.
Si in sfarsit la Camping ...
Aici turistii erau marea majoritate spanioli care ca orice latini faceau o galagie si o agitatie specifica . Am profitat de chestia asta ( trebuia sa folosesc ciocanul la niste prezoana intepenite) si am schimbat rotile de pe fata cu alea de pe spate ca sa "compensez" cumva uzura din ce in ce mai pronuntata a anvelopelor.
A doua zi dimineata am inceput coborarea pe cealalta parte a Pirineilor spre Spania...
...pe sosele "nationale", prin tuneluri mai lungi sau mai scurte.
Odata Tara Bascilor terminata am revenit pe autostrada ce cobora alene spre centrul Spaniei.
Peisajul devine din ce in ce mai stancos si arid ...
... iar din racoarea Pirineilor nu mai ramane decat o amintire.
Locul muntilor stancosi din Nord este luat de pamantul rosu al Spaniei.
De ce e rosu? Poate de la sangria? Poate de la sangele taurilor rapusi in arena. Poate de la cele peste un milion de victime ale razboiului civil sau al tuturor conflictelor obligatoriu sangeroase ce au jalonat istoria Spaniei... cine stie?
Am umblat prin multe tari, pe unele le-am admirat, altele m-au uimit dar doar de doua am reusit sa ma indragostesc definitiv: Albania si Spania.
Daca-i Spania obligatoriu trebuie sa fie si tauri...
E o tara mirifica, cu oameni foarte veseli si deschisi dar in acelas timp aspri si hotarati, deh "sangre caliente". Cel mai frumos tablou al spaniolului il puteti vedea citind cartea "Pentru cine bat clopotele" a lui Hemingway.
Odata cu amiaza am ajuns si-n camping-ul de la marginea Madridului. Pinii impreuna cu alti copaci mediteraneeni ( a caror nume imi scapa ) formau o cupola a carei umbra stravezie nu reusea sa tina deoparte caldura din ce in ce mai dogoritoare .
Noroc ca magazinul campingului furniza o arma, neclar cat de eficienta, dar macar extrem de placuta in aceste conditii: bere rece ca gheat la 1 euro si ceva sticla de un litru. Fata de Paris parea gratis...
La poarta camping-ului paznicul iti oprea un document si-ti explica ca urmeaza sa fie facute formalitatile de cazare la ora 18:00 cand vine domnul responsabil cu asta. La ora 19:00 inca nu venise iar in fata receptiei se adunaserau turisti de toate natiile europei. V-am mai spus ca satul european isi arata cel mai bine farmecul si structura la camping. Situatia tindea sa fie din ce in ce mai amuzanta: nordicii asteptau toropiti si terminati de caldura la umbra cladirii, pufnind din cand in cand resemnati , nemtii incepeau sa dea semne de nervozitate si din tonul vocilor iti dadeai seama de indignarea ce punea stapanire pe ei, englezii devenisera de un umor ucigator. Eu veneam sa-i admir cand se termina berea rece si eram nevoit sa aduc de la magazin o sticla noua. Ma cazasem din primele minute sub umbra pomilor ca doar nu era sa stau ca fraierul la coada in mijlocul aleii.
Pe la 19:30 apare si persoana ce urmeaza sa se ocupe de formalitatile de cazare . Ati vazut functionarul spaniol gras si sictirit patruns de insemnatatea menirii lui asa cum apare in filmele cu Zorro? Eee asa arata si receptionerul de la camping. A studiat dintr-o privire multimea adunata si ca si cum ar fi ajuns cu un sfert de ora mai devreme la program si-a aranjat calm lucrurile, si-a pus o cafea, si abia apoi a deschis ghiseul. Pe rand vesticii ( germani, nordici, englezi ) au fost tratati cu o prefacuta amabilitate care ascundea cu greutate un profund dispret . Ajuns la mine, intrebandu-ma de unde vin si afland ca-s roman, prefacuta-i amabilitate s-a transformat intr-o indiferenta familiala cam ca aceea pe care o ai pentru o ruda mai indepartata dar cu care imparti aceias casa de mult timp. Mi-am zis ca-i un inceput bun pentru vizita la Madrid.
Dar despre Madrid in episodul viitor ....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu